.
Drumuri şi călătorii. De Rodica Grigore *.Carreteras y viajes. Por Rodica Grigore.
Sobre el poemario "Vista del Tiempo" de Armando Romero.
.
Por Google: Traducir
esta página
CARTEA STRĂINĂ
Drumuri şi călătorii/ de Rodica Grigore *
joi, 23:56
„Sunt martorul timpului;
rădăcinile presară câte-un pic de copilărie
pe chipul celor pe care-i iubim.”
(Armando Romero, Martor al timpului)
Armando Romero s-a născut în 1944 în oraşul columbian Calí, fiind considerat teoreticianul cel mai important şi spiritul conducător al nadaismului, mişcarea literară care a marcat anii ‘70 în Columbia, într-un mod asemănător, până la un punct, experienţelor lirice ale Generaţiei Beat din Statele Unite ale Americii. Este doctor în literatură latino-americană al Universităţii Pittsburgh, iar actualmente predă la Univeristatea din Cincinnati. A călătorit şi a predat în universităţi prestigioase din mai multe ţări din Europa, America şi Asia. În mare măsură, această experienţă a călătoriilor i-a influenţat opera, fapt care se observă cu uşurinţă atât în volumele de versuri publicate până acum, Poetul de sticlă (El poeta de vidrio, Caracas, 1976), Combinaţiile datorate (Las combinaciones debidas, Buenos Aires, 1989), Patru versuri (Cuatro lineas, Ciudad de Mexico, 2002), De la noapte la soare (De noche al sol, Medellín, 2004), cât şi în romanele sale: O zi printre cruci (Un dia entre las cruces, Bogotá, 1993),Drumul spre Chicago (La rueda de Chicago, Bogotá, 2004).
Antologia poetică intitulată A vista del tiempo cuprinde poeme scrise între anii 1961 şi 2004, fiind un volum cu adevărat reprezentativ pentru maniera de a teoretiza şi de a practica poezia pe care o adoptă Romero încă de la începuturile sale literare. Desigur, o antologie lirică personală reprezintă, întotdeauna, o privire a autorului însuşi îndreptată înspre vastul domeniu al propriei sale opere. Dar această privire, în cazul lui Armando Romero, reprezintă deopotrivă o călătorie, căci nu există alt termen mai potrivit pentru a descrie experienţele cuprinse în paginile cărţii de faţă. În fond, aşa cum spune poetul însuşi în prefaţă, o excelentă profesiune de credinţă, „călătoria şi actul scrisului sunt două forme ale aceleiaşi realităţi”, câtă vreme scriitura este o permanentă călătorie nu doar din susul în josul paginii de hârtie, ci şi în lumea – şi în interiorul – cuvintelor însele, care, prin ordinea sau dimpotrivă, prin dezordinea lor, sunt în stare să construiască insule, arhipelaguri, continente. Cu alte cuvinte, lumi pe care poetul trebuie să le exploreze. Şi doar cuvintele sunt cele care îi permit să compună peisaje, de multe ori mai reale decât cele ale lumii reale. În acest fel, textul poetic însuşi, cel care depinde în mare grad de elementele temporale, poate deveni, în egală măsură, un veritabil spaţiu, nou model deterra incognita. Acolo şi doar acolo găseşte poetul bucuria de a scrie şi, în acest fel, unica raţiune de a trăi.
Poezia latino-americană nu a ezitat niciodată să reflecteze asupra propriilor sale resorturi interioare şi să-şi clarifice până la capăt raporturile cu tradiţia, fie ea spaniolă sau americană, iar Armando Romero se înscrie, alături de alţi creatori, precum José Barroeta, în această orientare estetică. Astfel, poetul reuşeşte să extragă esenţa lirică din revolta „grupurilor beligerante” ale anilor ‘60 – ‘70 şi să transforme totul în profundă meditaţie asupra poeziei şi asupra şanselor ei de supravieţuire în lumea contemporană, fapt evident mai cu seamă în poeme cum ar fi Pas greşit sau Martor al timpului, texte de natură a lumina, dintr-o dată, creaţia unei întregi generaţii – şi, fără îndoială, de a clarifica resorturile propriei sale literaturi. Iar dacă alţi contemporani ai săi pun în discuţie limbajul poetic, necesitatea impreciziei în lirică şi importanţa descoperirii Cuvântului fundamental, capabil să-şi recupereze vechea putere denotativă, aşa cum procedează Elsa Cross sau Mecedes Roffé (situate, din acest punct de vedere, în buna descendenţă a lui Octavio Paz şi, fără îndoială, a lui Álvaro Mutis), Armando Romero, pornind, cel puţin parţial, de la marii precursori ai poeziei latino-americane, José Marti şi Rubén Darío, propune tonul grav, dorind să aducă în poemele sale simplitatea aparentă a versului, „imaginea” în sens tradiţional fiind extrem de redusă, dar cu atât mai semnificativă. Poetul înţelege acest demers în alt sens decât îl practicase César Vallejo, de pildă, în volumul Trilce, dobândindu-şi, în acest fel, deplina originalitate.
Desigur, odată cu poezia scrisă în anii ’70 – ’80, devine din ce în ce mai evidentă o permanentă şi impresionantă intersectare a liniilor estetice sau retorice utilizate. Nu este, însă, neapărat o preferinţă pentru formele eclectice, ci, mai degrabă, o irepresibilă tentaţie a căutării, a experimentării necontenite a unor noi ritmuri şi formule lirice, a explorării altor şi altor drumuri, în căutarea altor călătorii, de care Romero e mereu cucerit. La o lectură atentă, se observă, însă, că aceste elemente pornesc tot de la izvoarele culturii latine, haina străină rămânând doar un soi de inedit pretext formal, chiar şi atunci când autorul alege forma poemului haiku, substanţa lirică fiind, în totalitate, legată şi raportabilă la strălucita tradiţie culturală hispano-americană, unica soluţie identificată de Armando Romero pentru veritabila descoperire de sine.
Armando Romero, A vista del tiempo. Antología poética, Editorial Universidad de Antioquia, 2008.
.
.
* Rodica Grigore
.
.
NTC ... ENLACES:
----
-
Publica y difunde NTC … Nos Topamos Con …
